Prizonier pământului

Am ochii injectaţi de întunericul surd
al pământului ce mă apasă,
Iar rădăcinile ce mă pătrund
să ies nu mă mai lasă.

Se-aprind stelele pe cer
când noaptea mă cuprinde,
Iar eu, sub crucea mea de fier,
las viermii să m-alinte.

Ultima noapte

Ce tristă e luna
în ultima noapte
ce mă desparte
de prima zi
în care-mi va adormi
veşnic trupul.
Plâng stelele
pentru că ele au aflat deja
că nu-mi mai pot lumina
gândurile.
Rătăcit în amintiri
retrăiesc fiorii
timpului din urmă
şi-apoi aud încet
cum Moartea
a început
să-mi şoptească
un cântec de leagăn.

Aş vrea să pot…

Aş vrea să pot
să-ţi mai şoptesc
acele cuvinte
care te împlineau.

Aş vrea să pot
să-ţi mai mângâi
acele clipe
care te întristau.

Aş vrea să pot
să-ţi mai adorm
acele gânduri
care te dureau.

Aş vrea să pot
să-ţi mai cânt
acele flori
care te bucurau.